Marathon des Sables 2016: the longest, the toughest, the most beautiful (part 2)

13 APRILIE: ZIUA 5, ETAPA 4 - 84,3 KILOMETRI. 35 de ORE TIMP LIMITĂ.


Recunosc, mi-a fost oarecum frică de stagiul lung. Dar...cui nu i-a fost, oare? Acuma, mi-am spus, am intrat în horă, trebuie să joc. Aveam picioarele pline de răni şi umflate, dar în rest, în afară de câteva mici arsuri solare pe mâini şi rănile de pe braţe de la rucsac, totul tip-top. 
Sigur că poate oricând să se întâmple ceva, dar, dacă e să se întâmple, se întâmplă şi dacă îmi fac griji, şi dacă nu. Aşa că nu mi-am mai făcut. Ce-o, o fi!
Dimineaţa a început cu forfota normală: yalla-yalla, fumul înecăcios de la focul pentru micul dejun, mers să luam apa, schimbat. 
Urcatul în încălţări a fost un descântec! Aoleu, ce-am mai năduşit!  
Ca să înţelegeţi:


Plecarea de pe loc era o combinaţie de senzaţie ireală de călcat în gol, o presiune puternică în degetele de la picioare şi durere intensă în călcâie şi sub unghii. Înainte de plecare am luat un Tramadol. În război, iubire şi depăşitul problemei băşicilor la MDS, totul este permis. 

Şi-a venit ora startului. Sute de oameni, şonticăind, ţopăind afazic, târşâind, se strâng încet către start. Câţiva merg normal. Puţini. Nici nu mă mir, sincer, că toţi merg la start. Nu cred că oameni care ar renunţa la sanşa de a merge mai departe pentru că li s-a dezlipit un pic de piele se înscriu la MDS. Eu aşa mi-am explicat fenomenul. Căci e un fenomen. Ce-am văzut în clinica aia, ce dureri sfâşietoare trebuie să fi avut unii (eh, ce să mă ascund după deget, şi eu), şi totuşi, să ai tăria să te supui de bună voie unui marş forţat prin iadul ăla, ştiind că te aşteaptă 84 de kilometri de infern, pentru ce? Pentru o tinichea atârnată de o sfoară? Hehe...De-ar fi aşa de simplu...
Nu cred că o face nimeni pentru medalia în sine, ci pentru ce reprezintă ea. Sigur, unii o fac pentru bani, alţii pentru glorie, dar cei mai mulţi o fac pentru că, în sinea lor, ştiu că or să poată. E un antrenament. Sparring între mintea şi corpul tău: le pui să se lupte. Şi nimic nu se compară cu euforia pe care o ai când mintea învinge. 
Da, noi ăştia de facem nebunii de-astea suntem nişte drogaţi. Serotonină, Dopamină, Adrenalină, Cortizon, Anandamidă (de asta nu ştiaţi, nu?), combinaţia de stres extrem şi de euforia supravieţuirii e extrem de adictivă. Şi ştiţi ce e chiar şi mai fain de atât? Oamenii şi prieteniile care se leagă în condiţiile astea. Acolo nu interesează pe nimeni în ce ai doctoratul, câte camere are apartamentul tău (sau dacă ai vreunul) şi ce maşină conduci. Acolo se glumeşte, se întinde o mână de ajutor, se dă o gură de apă sau o porţie de mâncare - din inimă, ţi se spun vorbe de încurajare când ai căzut. Acolo, când se lasă liniştea, se povesteşte despre aventurile preferate, momentele intense şi despre oamenii dragi, iar zâmbetele stârnite de ele sunt pure şi lacrimile de emoţie sunt sincere. Acolo fiecare om e o carte de poveşti şi aventuri. Asta dă dependenţă. De asta o facem. Pentru că este contactul cu Homo Sapiens în forma lui cea mai pură şi  cea mai frumoasă. 

Eh...dar înainte de endorfine şi canabinoide, era startul. 
Seara ne uitasem pe Roadbook, şi nu părea nimic de speriat. Iarăşi, ca de obicei, îmi făceam griji pentru primele 2 CP-uri.
Doar 2 ore şi un sfert pentru primii aproape 10 km, nimic de nerealizat dacă terenul era relativ ok, dar erau dune pe traseu. 

Munţii ăia nu mi-au spus absolut nimic. Eram fixată pe dune şi nisip, deşi ar fi trebuit să îmi treacă prin cap că ar putea fi nasol. Doar trecusem prin ziua de ieri, nu?
Şi s-a cântat Happy Birsday, şi s-a cântat Highway to hell, şi urletele şi euforia mulţimii la start a depaşit oricare din zilele anterioare.
Şonticăind şleampăt, mulţimea îşi începe exodul. 
După vreo 500 de m nu mai simţeam durere în picioare. Era OK. În faţa mea era Duncan, un britanic care alerga pentru Walking Wounded, o asociaţie caritabilă care strânge fonduri pentru răniţii de război. Se mişca mai greu decât în zilele anterioare, când ne mai intersectasem din când în când. Cu o zi înainte ne făcuse cu sâc! că el nu face băşici. Păi, cum aşa?, o să ziceţi. Păi, Duncan nu are picioare. A fost rănit în Afganistan, şi i s-au amputat ambele picioare deasupra genunchiului. Şi a venit la MDS să alerge cu 2 bucăţi de metal şi plastic în loc de picioare. Îl salut din mers, îi strig ceva de încurajare. Impresionant. 
Drumul până la CP 1 a fost relativ ok, era răcoros (dacă 35 de grade se pot numi aşa), bătea vântul din când în când şi terenul era relativ OK. Dune mici pe ici pe colo, am trecut printr-un oued, cu un lac, pe care, când l-am văzut am tresărit entuziasmată (un lac în Sahara!) şi am grăbit pasul să ajung mai repede să văd minunea, doar ca, atunci când am ajuns aproape să grabesc pasul să trec naibi mai repede de el, că puţea de ţi se facea rău. 

Ei, cam pe aici mă ajunge din urmă o englezoiacă. Mergea ca o raţă, o văzusem când se schimba, era opărită în ultimul hal între picioare, şi sporovăia veselă cu altă englezoiacă, şi povestea cum o să trecem direct vertical peste muntele care se vede mai sus în poză.
Eu sincer am crezut că bate câmpii. În poza asta nu se vede cum se vedea în realitate. Mie mi se părea insurmontabil. Pffff, îmi zic încă odată, nu se poate, bate câmpii.  
Şi-am ajuns la CP1 pe la 10. M-am oprit doar cât să pun apa în bidoane. Dau să plec, caut din ochi şirul de oameni, mă uit înainte, de-a lungul muntelui. Nici ţipenie. Primul gând a fost că am rămas ultima şi s-au dus toţi. Apoi caut din ochi, şi profeţia engezoaicei s-a dovedit fapt. M-a luat cu leşin, vă zic!
Vedeţi duna aia care urcă, aşa, pe munte? E, pe acolo trebuia să o luăm. Nu pare nasol, nu?

 Luaţi de-aici!













 Ascensiunea era atât de dificilă spre final, încât practic se stătea minute în şir pe loc. Am pierdut cam o oră şi 40 de minute acolo, Efectiv nu se mişca nimic. Unii au încercat să o ia pe dună. Era epuizant, şi viteza nu era mult mai mare. Am decis să îmi economisesc energia şi să aştept. Ceea ce a fost o decizie înţeleaptă cred eu. 
Undeva pe la jumate am văzut sub stânci, la 15 cm de unde păşeam, ceea ce vedeţi şi voi sub stâncă, alături de urmele de paşi. Îl vedeţi? Ei bine, mulţi nu l-au văzut. Din fericire era liniştit. 
Am găsit o poză mai bună, dar nu e a mea. 
Este o viperă cu corn de deşert, Cerastes cerastes, dacă vă interesează şerpii.


Pe traseu erau trilobiţi încastraţi în pietrele pe care călcam.


Stând aşa ca la coadă la gogonele am intrat în vorbă cu domnul din faţă, William. Un englez de 71 de ani, care voia să stabilească un record. Era supărat pe Sunto că îi dăduseră un ceas gratis (super ceas, ca să v-o zic pe aia dreaptă), dar cu care nu se descurca deloc, pentru că, în primul rând nu vedea prea bine display-ul, şi al doilea, tot apăsa fară să vrea butoanele cu cureaua de la beţe. Ce record? îl întreb. Vrea să devină cel mai în vârstă englez care a terminat MDS. Aha, bravo, zic! Şi îmi povesteşte că s-a apucat doar de puţini ani de alergat, când avea deja o vârstă, pentru că se plictisea acasă după ce i-au plecat fetele în lume. Anul trecut devenise cel mai în vârstă englez care alerga 100 de maratoane într-un an. La 70 de ani. "Nu ştiu ce să fac la anul....poate o să încerc 200 de maratoane"...
Cumva, l-am pierdut la porţiunea de ascensiune pe sfoară. Apropo de vârstă, cel mai în vârstă participant anul acesta a avut 84 de ani. Cele mai multe participări anul ăsta? un domn de 81 de ani, cu 20 de participări. Parcă mi-e ruşine că mi-a fost vreodată în viaţă lene să duc gunoiul...
Şi-am trecut de munte, şi l-am coborât. Coborârea nu a fost extrem de dificilă. 
A urmat apoi ceva teren accidentat, 3 km de dune, nu foarte rele, şi după câţiva kilometri de teren plat cu pietre, am ajuns la CP 2, 21,7 km, pe la ora 2 după amiază. Am respirat uşurată, pentru că, din cauza statului pe loc la El Otfal (muntele) unde am pierdut cam 1 oră şi 40 de minute eram cam la limită. 
Apoi au urmat câteva ascensiuni mai mici, un sătuc, o albie uscată de râu, o trecătoare, o ascensiune nisipoasă, apoi ceva dune, un deal destul de sănătos, de nisip, apoi o coborâre tehnică destul de grea, şi apoi CP3. Era extrem de cald, din când în când mai adia vântul, dar parcă nu destul. M-am întâlnit cu canadianul (am uitat cum îl chema), cu Victor, un belgian cu care mă conversasem la o cursă în Belgia, şi m-am împrietenit cu 2 luxemburgeze, una mai în vârstă, super bine dispusă, asistentă medicală, şi una mai tânără, care a fost şi singura persoană total lipsită de viaţă pe care am întâlnit-o. Îmi pare sincer, rău, că nu am apucat să o întreb de ce a venit la MDS. Părea că ar da orice să fie oriunde, dar nu acolo. Poate o fi pierdut un pariu... 
Undeva pe drum am traversat o oază, cu hoteluri, drumuri, şi un puşti care stropea cu apă dintr-un furtun. Eu nu m-am dus, din două motive: am crezut că e cu penalizare dacă te duci, şi al doilea, chiar mai important: apă între fese înseamnă umezeală care nu se duce cu una cu două, înseamnă opăreală. Nu, mulţumesc. 
Pe ultima porţiune a urmat o trecătoare, pereţii înalţi făcând umbră. M-am oprit, şi m-am conversat cu un norvegian, care se întinsese pe o piatră. Ultramaratonist de zeci de ani, era într-o stare de stupefacţie de cât de greu îi vine cu terenul şi cu căldura. Eu nu am stat decât vreo 10 minute, nu voiam să risc să nu ajung la CP3. Ultimii kilometri am trecut iar prin agonia repetată a "după dealul ăsta e CP-ul...ăps, nuop, e alt deal....mai încearcă odată....opa! nici acum, nuop, alt deal...."
Şi-am ajuns la CP3, 35,2 km, la 18.50. Deja era mai răcoare. M-am oprit la CP3 destul de mult (se închidea la 19.15) încât să asist la ceremonia de luat număr de pe piept şi adunat în teanc, a celor care nu au ajuns la timp. Adică, descalificare. Mă aşezasem lângă Yoshimitsu, japonezul de care v-am povestit anterior, care părea la un pas de moarte, dar zâmbea. Am asistat amândoi la ceremonie, împreuna cu Holger, unul dintre nemţi. Mi s-a frânt inima.
Din câte am înţeles, timpul a fost prelungit cu o oră ulterior de către Papa Bauer. Adică, mi-a zis un voluntar. Nu ştiu dacă a fost adevărat. Sper să fi fost, pentru cei pe care i-am văzut plângând la CP3.
Oricum, eu nu m-am bazat pe ce a zis el, şi am plecat către CP4. Deja se înserase. De fapt, era noapte de-a binelea. 
Segmentul acesta a început cu o ascensiune lungă, abruptă şi nisipoasă. Partea bună în mersul noaptea, în afară de răcoare, e că nu vezi ce te aşteaptă. Vezi doi, trei, cinci paşi în faţă. Suportabil. Dar dealul ăsta...mă, parcă nu se mai termina...
Noaptea în deşert...abia aşteptam. Cerul este incredibil de clar, liniştea, dacă nu ai niciun MDS-ist pe urme, e totală. Şoricei de nisip te privesc în ochi, de parcă le-ai intrat încălţat în casă, după care o zbughesc mai repede decât îi poţi vedea. 
Porţiunea  dintre CP3 şi CP 4 a fost numai nisip, dune înalte, dune mai puţin înalte, văi, dealuri. Am ajuns la CP4, 45,3 km, pe la 22.40. Acolo m-am oprit puţin să-mi trag sufletul, dar am plecat repede pentru că era relativ aglomerat, se gătea, se dormea, era gălăgie. Şi oricum, mi-era frică să îmi scot adidaşii. Credeam că nu o să îi mai pot încălţa. 
Am plecat. 
Cam un kilometru după CP4 începea o ascensiune abruptă, prin grohotiş, mă, grea! Sincer, mă mir că nu şi-a rupt nimeni nimic. Între două pietre am găsit nişte alune, pierdute de cineva. Mie mi se face rău de la alune, dar în ciuda pastilelor de sare pe care le-am primit de la organizatori şi pe care le-am înghiţit cu sfinţenie (cam 10-14 pe zi), simţeam nevoia să mănânc ceva sărat. Le-am luat.


Undeva între CP 4 şi CP 5 m-am întins pe nisip. Era rece, cerul era impecabil, cu Calea Lactee şerpuind ca fumul pipei păcii. Mi-am imaginat că fumez pipa păcii cu deşertul. Şi atunci a început ploaia de meteoriţi. Nu ştiu care, că următoarea ar fi fost Lyridele, care sunt în jur de 20 aprilie, dar eu m-am bucurat de spectacol şi fără să ştiu de ce se întâmplă. Mă uitam, scufundată în altă lume şi alt timp, când aud o voce îngrijorată "are you OK?". Da, zic, ma uit la cer. Îmi zice, mai bine te ridici şi mergi cu noi, să nu adormi aici. Avea dreptate. M-am ridicat. Era un grup combinat de franţuzoaice şi luxemburgheze. Cea care m-a ridicat era controlor de trafic aerian, mama a doi copii şi care venise acolo pentru că voia să facă şi altfel de curse decât montane. Era plină de vervă, super plăcută, şi se tot întorcea să o ajute pe prietena ei, care era opărită rău între fese şi abia mergea. Nu râdeţi, opăreala la maratonişti e, din păcate, o problemă reală.
Până la urmă s-a scuzat şi a rămas în urmă. Apoi a început să mi se înfunde o ureche. Da' rău. Eu am presupus că am nisip în ea.
Pe la 3 şi ceva am ajuns la CP 5, 55,6 km. Deoarece nu voiam să merg foarte mult în timpul zilei a doua zi, nu am stat foarte mult. Am încercat să mănânc ceva, dar nu prea îmi era foame. Între CP4 şi CP5 nu s-a întâmplat mai nimic, Muad'dibi, meteoriţi, linişte, din când în când târşâit de beţe. 
Un pas în faţa celuilat. " Care era terminal velocity pe Marte? Oare cum se zice "terminal velocity " în română? Ce vacă sunt, nici măcar nu ştiu cum se zice în propria mea limbă. M-am dat dreaq, ştiu numai în engleză, ce să-ţi spun. Gravitaţia e 38% din a Pământului, adica 38% din 9,8 m/s² habar nu pot să calculez. Densitatea atmosferică era 1% Sunt praf, habar nu mai ştiu să calculez nimic....mi-e ceva un fel de foame, dar parcă nu...oi fi obosită...parcă nu sunt...azi nici nu am făcut pipi...Alois Alzheimer...Alois îl chema pe Alzheimer...dar pe Hubble? nu mai ştiu. Dar deloc nu mai ştiu... chiar, pe Higgs cum îl cheamă? Jesus, looooool"...( Bosonul Higgs e denumit God's Particle, scuze de glumele extrem de prea subtile, dar fix asta gândeam, şi am vrut să pun aici ca să vedeţi în ce stadiu mental mă aflam)
Un pas în faţa celuilat...
Mai aveam vreo o oră până la CP 5, când a început să mi se facă rău de la alune. Greaţă. O greaţă de-aia de nici nu îţi vine să verşi, dar nici nu te lasă în pace. La CP 5 m-am oprit şi am luat o pastilă împotriva greţei. Am plecat mai departe
Pe la 5 fără 10 a început să se lumineze. Lumină înseamnă Soare. Înseamnă căldură...Şi mi-era greaţă...Pe la şase fără zece am ajuns la CP6, 65,9 km. Mi-era rău, şi am ajuns la concluzia că nu numai alunele sunt de vină. Am încercat iniţial să mă odihnesc puţin. Yoshimitsu dormea, prăvălit într-un sac de dormit. Mi-am scos sacul de dormit, şi m-am culcat. După 45 de minute m-am trezit, super în formă. M-am adunat de pe jos şi-am plecat. Yoshimitsu nu mai era acolo.
Înainte să plec, am filmat asta: 


Pe la 8 eram deja plecată de la CP 6. Am ajuns la CP 7, 74,9 km pe la 10 şi ceva. Căldura era năucitoare între CP6 şi CP 7. Din când în când, mai erau nişte copăcei, ceva. Terenul era perfect plat, şi se vedeau de departe, încă de la CP6,  şi CP7, şi bivuacul. 
Şi-am pornit să parcurg ultimii 9 km, dintre CP7 şi bivuac. Cei mai crunţi 9 kilometri din viaţa mea, cele mai crunte 2 ore. 
Vedeam bivuacul în permanenţă, şi părea la o aruncătură de băţ. Nu ştiam cât mai am, pentru că nu am avut ceas cu GPS. Mi se părea că merg de ore. De ani. De epoci. Erau 55 de grade, nicio fărâmă de vânt, nicio unghie de umbră. Un pas în faţa celuilalt. "nu poate să mai fie mult. merg de vreo 3 ore...ah, de fapt (mă uit la ceas), doar de 20 d minute...
trşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşşş...dar nu poate să mai fie foarte mult. Parcă e mai mare poarta de finish...eu cred că nu mai e mult. Mai am apă? mă dor obrajii" 
De la tras apă din muştiuc, toate legăturile de la aparatul dentar îmi perforaseră mucoasa, şi aveam răni în dreptul fiecărui dinte. Un pas în faţa celuilalt 
trşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşşş...."uite, un deluşor...după el trebuie să fie finişul, altfel de ce ar fi pus un deluşor aşa, în drum?"....
trşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşşş
...cred că aşa se simţeau oamenii în trecut când rămâneau fără apă şi începeau să îi survoleze vulturii....dar eu am apă...şi văd finişul, nu poa' să mai fie mult...
trşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşş-trşşşşşşş.....'ai de capu'meu, e fix în acelaşi loc....cât mai trebuie să merg ca să te apropiiiii?!?!?!" 
Cred că atunci am simţit cu adevărat disperarea pentru prima dată în viaţa mea. Am avut chiar şi un moment în care m-am întrebat sincer dacă nu cumva deja am murit şi sunt în purgatoriu. După aia mi-am amintit că nu există purgatoriu, şi m-am liniştit. 
Îmi sună în cap melodia din Titanic. Încep să o cânt din toţi bojogii, dar iese un schelălăit jalnic. Mă las păgubaş. Mă dor obrajii pe dinăuntru de mor. 
Pe la 12 şi ceva, ajung. Brusc, sunt plină de energie, mă conversez cu toată lumea, primesc un ceai, apa pe două zile, adică 9 litri. Tanti care mi-a dat apa zice "poţi să vii mai încolo să iei". Cortul mi se pare în altă galaxie. Mă gândesc: cine dracu' mai vine încă o dată până aici. Neeeh, zic, le iau acum. Îmi aburc baxul dezghiocat, ca să poată scrie numărul pe capace, în braţe, şi pornesc spre bivuac. Ajung, şi strig din poartă: whattaaap, biotcheees? Mă, s-au bucurat, mă, când m-au văzut!
Azvârl sticlele de apă pe preş. Dragoş, dă cu ochiul de căprioară în mine, şi zice: "mă, tu eşti o minune a naturii". Iarăşi, nu prea am înţeles la ce se referă, dar mi-a dat curaj.
Nu-mi doream decât să văd în ce hal îmi arată picioarele. 
Arătau infiorător. Mi-am luat bilet pentru cortul medical, am mâncat, şi mi-am scos bandajele. Nu pot să vă descriu. Cert e că două degete erau complet infectate, aveam băşici în toate cotloanele, şi ultimele 3 degete bilateral erau amorţite. Acum, când scriu, încă mai sunt. 
La cortul medical am nimerit un dentist, care mi-a zis că nu poate să mă ajute cu aparatul dentar, dar îmi dă antibiotice pentru degete. Nu a vrut să mă bandajeze el, mi-a dat nişte elastoplast, şi mi-a zis să mi le fac singură a doua zi dimineaţa. Am insistat, dar a refuzat din nou. Cred că avea dreptate,dar eu nu mă gândeam decât că a doua zi era etapa maraton, şi că va trebui să mă trezesc cu noaptea în cap să mă bandajez, pentru că startul urma să fie la 7. 
În fine, a rămas aşa, ne-am întors cu toţii la bivuac, ne-am culcat. 

Urmează finalul apoteotic, staţi pe fir.

Un comentariu:

  1. Am citit ”pe nerăsuflate”... Impresionant! Mă înclin cu respect si... parcă mă bântuie un soi de rușine pentru că uneori mă apucă o lene fantastică până la Vf. Omu. Din toată inima, FELICITĂRI!

    RăspundețiȘtergere