China. Si-un maraton. (1)

Dragii mosului,
Asa cum v-am amenintat, am recidivat. Cum, cu ce?...no, pai sa dam drumul povestii.

Prolog:


Acu' vreo niste luni m-am apucat de alergat. Ca sanatos, ca alea, ce sa mai, m-am pus pe alergat. Si n-a durat mult pana a incoltit ideea: ce-ar fi sa ma bag la un maraton?
Ideea a incoltit si s-a ofilit asa, incoltita, ca m-am luat cu altele. Pana intr-o zi cand, uitandu-ma la niste prostii pe iutub...ta-da! Reclama la The Great Wall Marathon. Dau click, ma uit, poze faine, unii tarandu-se pe niste trepte, Marele Zid, China, oricum voiam sa vad China, a doua zi ma ocup de luat concediu, ma inscriu.
Trec niste saptamani, platesc tot, ma organizez, bah! si incep sa fac ceva sapaturi in problema. Panica! Testimoniale, povesti. Fratii mei, vorbeste lumea ca asta e unul dintre cele mai grele maratoane din lume! Si m-am inscris si ca haplea, la maraton intreg.
No, de-amu' am comis-o, ce ramane de facut? Antrenament, ca naiba ma ia!
Si-am bagat! Eh, intr-o dimineata ma trezesc cu o durere de calcai de-mi cadeau ochii din orbite! Ce sa fie, ce sa fie? Era o fasciita plantara, al carei tratament este...sunteti pregatiti? repaus 6 saptamani. Cat mai aveam pana la cursa? 6 saptamani.
Sa va reamintesc ca am un genunchi fara ligamente si bucati de menisc? Nu? OK, cred ca v-am mai zis asta de cateva ori.
Asa ca da-i cu antrenamentul, fasciita-nefasciita, nu-i de ales.
In abrambureala de dinainte de cursa am vrut eu sa ma inscriu la niste alte curse, sa nu ma duc chiar prostul targului acolo, dar am reusit sa ratez inscrierile la toate maratoanele la care as fi reusit sa si ajung. Cu o saptamana inainte de plecare am reusit sa ma inscriu insa la Wings for Life World Run, care, desi eveniment organizat, nu a fost chiar cursa, pentru ca nu era cu medalii, cu distante, cu timpi, cu nimic. Alergai asa ca prostul pana te prindea o masina din urma sau iti faceai targetul. Eu mi-am facut targetul, m-am suit in masina si am plecat. Dar macar am vazut si eu cum e cu numerele bib si cu statiile de alimentare.
Si-a venit ziua plecarii.
Ma aburc in masina, plec.
Surprinzator, contrar bunului obicei am reusit sa ajung in avion fara vreun eveniment iesit din comun. M-am si mirat, mi-am scuipat in san, alea.
Degeaba. Cacand am ajuns...

Ziua 1 - Beijing (11 Mai 2014): Socanta Asie


...surpriza! Nu sunt pe lista la hotel. Deci nu am camera.
Mai oameni buni, era sapte-jumate dimineata, nu-mi doream decat un dus si  o cafea.
Va dati seama ce era la gura mea cand am auzit? Nu, ca nu ati fost acolo, dar nici tanticile alea de la receptie nu si-au dat seama. Pentru ca nu intelegeau mai nimic din ce ziceam. Bine, eu nu stiam asta, mimau destul de bine ca vorbesc limba engleza. Si, in mijlocul Beijingului te astepti ca receptionera sa stie macar ceva boaba de engleza. Ei bine, nu! Dar eu am continuat sa tun si sa fulger. Intr-un final m-au gasit pe o lista, dar camera tot nu aveam, ca nu facuse inca nimeni check-out. Veniti intr-o ora. Zic bine, dar unde pot sa beau o cafea? La noi la etajul 2, dar tre' sa platiti (Acest "dar tre' sa platiti" avea sa devina un laitmotiv in China). Bun. Ma duc la bancomat sa scot bani. Cardul normal nu merge, nicio surpriza, de obicei nu prea merge in strainatate, scot Visa, ba, si nu merge. Panica. Ca nu imi luasem decat vreo 900 de euro la mine. Incerc sa platesc direct cu cardul. Nu merge. Transpiratii reci. La receptie au casa de schimb. Ma indrept plina de speranta: a, nu e deschis, la 8. La 8 ma infiintez, din nou, plina de speranta. Nu e deschis, 'ce tanti. In 10 minute. Peste 10 minute, aceeasi placa. In sfarsit, astept cat astept, deschide. Intind banii, imi da un formular si zice "numarul camerei". Eu, senina, pai n-am camera, ca nu aveti camere libere. A, pai nu pot sa va schimb, imi pare rau.

Zgomot de cap crapat.

Explodez. Fac un circ demn de Globus, imi pierdusem si ultima farama de nervi. Aia se uita tamp la mine si zice "nu camera, nu schimb".
In tot calabalacul asta de evenimente ma imprietenisem cu o americanca. Care era in restaurant. Ma las pagubasa, ma duc sus. Sa stau macar de vorba cu cineva cat astept. A, pai nu puteti sa intrati daca nu aveti camera.
Am ignorat-o complet pe aia de la usa si am intrat. Sa ma dea afara!
Cat cautam eu americanca, aud romana, trai-v-ar! Doua mese pline de romani. Va dati seama ca m-am bagat in seama, nu? Eh, si m-au luat doamnele alea in primire, mi-au adus cafea, mancare, ce sa mai, recunostinta vesnica. Din pacate era ultima lor zi acolo, si au plecat imediat, dar mi-au salvat ziua.
Cat am stat eu cu romanii, s-a eliberat camera, m-am gazat.

Acu', n-am apucat sa va zic, dar am o pretena in Beijing, care sta acolo de ceva vreme, Ionela. De la mine din sat, vorbeste chineza (va dati seama ce belea? Vorbeste CHINEZA!).
Eh, desi stabiliseram noi ca ne vedem, si i-am trimis mesaj, ba, nu raspundea. Eu stiam ca are un examen sambata, zic, las-o, o fi la examen, numai ca eu ajunsesem duminica. Deoarece China e cu 6 ore in viitor, diferenta a rezultat intr-o dezorientare temporala maxima, deci in capul meu era inca sambata.
Ma culc. Ma trezesc pe la 2, in modul vultur plesuv : si-acum ce fac? (cine a vazut Cartea Junglei stie de ce).
Cat ma intrebam eu asa, retoric, suna telefonul, si o voce joviala in romana zice "Buna, Ionela sunt". Sa mor de fericire, nu alta. A urcat, ne-am pupat. Aveam sa aflu ca a primit mesajul de la mine dupa cateva ore de cand l-am trimis si mi-a trimis mesaje inapoi. Cat stateam noi la povesti, au venit si mesajele de la ea. In fine, am plecat in oras. Am mancat, ieftin si bun, si apoi ne-am aburcat in RATB-ul lor sa mergem intr-o piata de mancare de-asta bizara de-a lor si in Piata Tien-an-men.
Ocazie cu care am avut primul soc cultural.

Pai sa va explic:
In China exista doua sporturi nationale majore:

1. Imbrancitul (sport de echipa)
2. Horcaitul si trasul flegmelor (sport individual)

Pe langa acestea sunt practicate cu drag si urmatoarele:
Bautul de apa (calda-fiarta)
Vorbitul cat mai tare
Ascultatul muzicii la mobil la maxim, fara casti, oriunde, oricand
Purtatul cheilor (cat mai multe) atarnate la pantalon
Fotografiatul strainilor ca pe maimute
Mestecatul cu gura deschisa si cat mai zgomotos
Sorbitul mancarii la un nivel sonor undeva in aria de decibeli pe care o au supersonicele la decolare
Sprijinitul de un necunoscut oarecare si oriunde (in autobuz, in timp de merg pe strada, etc)
Barfa la toaleta (prin usi sau, si mai crunt, au toalete unde sunt mai multe "locuri" neseparate de nimic)
Trasul vanturilor si ragaitul in public
Impinsul usii de la buda fara sa ciocani
Mersul la buda fara sa incui usa (am vazut mai multe pasarici in China decat am vazut in spital).

Asaaaa.
Si-am ajuns in piata de mancare "traditionala". De fapt o strada, Wangfujing.
Un circ pentru turisti, parerea mea.
Scorpioni vii trasi in frigare, zbatandu-se, ornati cu caluti de mare trasi si ei in frigare. O putoare de te lovea in moalele capului, de tofu. Serpi, soparle, broaste, ce sa mai, orice nu e otravitor sau om, e de mancare. Si gasesti in China, gatit in diverse variante.

Viermi de matase la frigare. Si vrabii la frigare.







Dupa ce m-am delectat (vizual) cu toate aceste bunatati am plecat in piata Tien-an-men. Deoarece chinezii insista sa aiba o singura ora in toata China, soarele apune pe la 6 si ceva si rasare pe la 4, ceea ce face dormitul oarecumva dificil pentru noi astia care suntem obisnuiti cu rasaritul la ore decente.

Deci, poze din piata Tian-an-men in obscuritate.

Am mers apoi in pas agale pana la Opera Nationala, o cladire draguta, inconjurata de apa. Intrarea se face pe undeva pe dedesubt, deci apa o inconjoara de jur-imprejur.


Si-am mancat inca odata, si-am plecat la somnic.

Ziua 2 - (12 Mai 2014): Sa facem o aroganta!

A doua zi m-am revazut cu Ionela, urmand sa vizitam ceva prin jur.
Problema majora insa era ca eu, in ciuda insistentelor, nu primisem inca itinerarul oficial (si nu aveam sa-l primesc niciodata). Deci toata treaba era la ghici. Tot ce stiam e ca pe 15 e Inspection Day (ce-o mai fi si asta) si ca pe 17 e maratonul. Imi aminteam vag ca am rezervat si niste tururi prin agentia cu maratonul, dar din februarie pana acum se cam stersese din memorie ce si cum.
Dupa insistente, telefoane, variante diverse de program si de date, am decis ca o sa fac ce ma taie capul si...oi vedea eu.
Asa ca am plecat cu Ionela prin Beijing. Transportul e foarte misto si foarte ieftin. Mi-am luat un card de-ala de-ale lor, 0,4 Yuan o calatorie cu autobuzul si 1 Yuan una cu metroul. Dar! ba, frate, intratul in mijlocul de transport e o calatorie per se. Coboratul, si mai abitir.
Cum parcheaza metroul/autobuzul/shareta/nava spatiala, ba, se aduna ciorchine si incep sa impinga. Aia care vor sa coboare trebuie sa se zbata prin multime ca sa iasa. Exista chiar si angajati oficiali ai metroului - impingatorii- care imping oamenii in metrou cand e foarte aglomerat.
In metrou/autobuz, etc tinutul de bare e ceva prea complicat. Eram si eu ca omul intr-un vagon, in picioare, tinandu-ma regulamentar de bara cand incepe unu' sa se sprijine de mine. Omul citea ziarul si tinutul de bara in timp ce tinea si ziarul era ceva ce necesita un grad mare de imaginatie, asa ca s-a sprijinit cu sarg de mine, era mult mai usor. Un ditamai chinezu'. Eu "hmm-hmmmm!". El nimic. Scutur un pic de umar. Se repozitioneaza si mai solid in ficatii mei si se sprijina linisit mai departe. Ma trag un pas mai in spate. El se sprijina la un unghi mai obtuz, senin in continuare de carca mea. Ma mut de parte cealalta a barii. Face un pas si continua sa se sprijine. Eu eram in soc, oroare completa (Ionela se strica de ras de fata mea). Ma mut si mai incolo. Isi repozitioneaza umarul si se sprijina mai departe. Am reusit sa-l fac sa se sprijine de altcineva tragandu-ma brusc de sub el, mai sa cada. S-a mutat pe alt chinez.
Si-am ajuns la Templul Cerului. Foarte frumos, dar, ca toate templele din China, complet neingrijit: vopsea scorojita, pereti mai sa cada, zgarieturi, etc.
In timp ce ma plimbam eu acolo ochesc acesti copii:

Va sare ceva in ochi?
Ei bine, acesti pantaloni sunt ceva normal in China. Pemparsii sunt o tehnologie a viitorului, inca neadoptata de marea majoritate a mamelor. In schimb exista acesti pantaloni, constand de fapt din doi craci separati, iar cand au nevoie sa faca ceva mama il pune pe vine (unde s-o nimeri, chiar si in metrou/tren, etc) si copilul isi face nevoile. Factorul declansator este fluieratul la ureche, astfel incat chiar si in viata adulta fluieratul la urechea unui chinez e un lucru riscant. Usuratul in metrou se face, de obicei, in dreptul usilor, dar uneori nu mai ajung, asa ca a merge cu metroul in Beijing este aproap sigur echivalent cu mersul calcand in pipi (uscat sau nu).
Am plecat apoi spre centrul nou al orasului, chiar mai prafuit si mai uscat decat restul Beijingului. Ca tot veni vorba, aerul din Beijing, pe langa poluat, e si foarte uscat. Daca ajungeti pe acolo sa nu va mire ca va ustura gatul in primele zile acolo. E doar aerul foarte uscat. De aia chinezii beau toata ziua apa. Apa fiarta. (Ionela s-a adaptat, si la masa a baut de fiecare data, apa fiarta).
Din acest motiv exista toalete mai peste tot in Beijing. Bine, sa nu va asteptati la cine stie ce, sau la scaune. Nu. Marea majoritate sunt toalete turcesti, unele, asa cum va spuneam, fara pereti despartitori. Stai pe vine si barfesti cu vecina sau scrii semeseuri.
Asa, va ziceam de centrul orasului. Am vazut niste cladiri pe acolo, printre care si cladirea televiziunii, numita si "pantalon". De asta:
Si in timp ce faceam noi poze acolo, eu lamentandu-ma ca nu stiu ce program avem, Ionela zice asa intr-o doara ca daca aveam timp ma ducea la Shanghai ca e tren rapid. Atat mi-a trebuit. No, zic, pai facem o aroganta? Da ea niste telefoane, afla cand e trenul, nu eram noi prea convinse asa, dar hai la gara sa vedem daca sunt bilete. Ba, si erau. Si-am luat bilete. Saraca nici n-a mai ajuns acasa in seara aia, am luat-o la hotel si a doua zi, hop!, in tren, tralala, mergem la Shanghai.

Ziua 3 - Shanghai (13 Mai): Perle

Am pornit cu noaptea in cap, ne-am suit in tren, eu fericita nevoie mare ca ma dau cu trenul.
Cand am luat bilete nu mai erau locuri unul langa altul, asa ca am luat scaune in vagoane separate. Ne-am pus noi una langa alta si am asteptat sa vina cine sta acolo unde se pusese Ionela sa il/o rugam sa ne lase sa stam una langa alta. Apare o tantica, e de acord, dar avea o dilema: pe biletul ei scria 05, si pe scaun scria doar 5. Daca nu e acelasi loc? Eh, si a luat tot vagonul la intrebari, cum scrie pe biletele lor, ca daca nu e ala scaunul. Dupa o trambaleala de vreo cateva minute s-a convins si a plecat. Eu, cum va ziceam, ca un copil mic, ma dau cu trenul, stau la geam, ma uit pe geam, ura! Ma asteptam la munti, paduri, orase marete, pagode. Dupa vreo ora, inca ranjita la geam, dar cu speranta murind in coltul ochiului, am acceptat ceea ce Ionela imi zisese dar n-am vrut sa accept: tot ce aveam sa vad sunt numai pasuni uscate, constructii prafuite si santiere dezolante.
Un fapt interesant: daca va uitati cu atentie se vad niste movile. Eh, alea sunt mormintele stramosilor. Toate erau frumos ingrijite si cu flori rosii.

Tot drumul (ca si la intoarcere) am indurat muzica din diverse telefoane, sonorul diverselor filme la care se uitau diversi in vagon, vorbitul la telefon prin portavoce al aluia din spate si conversatii la nivele sonore spargatoare de timpane. 

Si-am ajuns in Shanghai. Ne dam noi jos din tren, mergem la metrou. Vine metroul in statie, toti se aseaza frumos la coada, de-o parte si de alta a usilor, in gandul meu "oooo, ce civilizati sunt astia de aici!". Si se deschid usile. Unul, destul de curatel, aranjat, cu un troler rosu, sta sa se dea jos la gara, si el, ca omu'. Ba, frate, in microsecunda in care s-au deschis usile, coada aia frumos aliniata s-a transformat instantaneu intr-un puhoi lichid de impingatori urlatori. Omuletul cu troler a fost luat pe sus de puhoi, trantit, separat de valiza rosie. Puhoiul incepe sa se bata pe cele 3 scaune libere din vagon, papornite si diplomate zboara in aer, se cara coate, suturi, imbranceala mai ceva ca la luptele greco-romane, totul insotit de sunete reflectand haosul. Amaratul ala se reculege, parul, cu cateva secunde inainte frumos aranjat, acum intr-o dezordine ca dupa taifun, cu o expresie de soc pe fata, cautandu-si disperat valiza. O gaseste, iese precipitat din vagon. Intram si noi, ultimele, in vagon. Usile se inchid, porneste. La statia urmatoare, haosul se repeta, nu asa zgomotos, deoarece nu mai erau locuri libere, dar usile se inchid pe mainile unui amarat caruia ii cade sacosa in vagon, el ramanand pe peron. O mamica cu un copil in brate ridica calm punga, ala ii urla ceva prin geam, ea da calma din cap. Din cate am inteles eu i-a facut semn sa coboare la prima (ceea ce a si facut) urmand ca el sa vina cu urmatorul metrou. De unde deduc ca treaba asta e relativ comuna in metroul din Shanghai.
Deoarece am avut fix 4 ore acolo, am avut timp doar sa ne intalnim cu Madalina, o colega de-a Ionelei si sa mergem la insula aia cu cladiri bengoase, printre care si Perla Shanghaiului, o cladire foarte inalta in care poti sa te sui.
Si m-am suit.






Eh, dar cea mai misto chestie e ca au facut chinezii o podea de sticla in turnul asta. Si mergi asa pe ea si te uiti in jos si vezi haul. Foarte, foarte belea!

video
Si gata, mi-a expirat timpul, si-apoi am plecat inapoi. Cand am ajuns la hotel aveam sa aflu ca a doua zi urma sa ma intalnesc cu grupul de maratonisti. Dar program tot n-am primit.

Ziua 4 - (14 Mai) Beijing: O lume noua

Am coborat dimineata la micul dejun, nemaisperand sa chiar intalnesc ghidul, deoarece ma tot amenintau cei de la agentie cu intalnirea cu ghidul de cateva zile. Dar, surpriza! Era in hol, asteptand. Ma pune sa semnez o foaie, si cand semnam eu, vad un nume tipic romanesc. Si inca unul! mai, sa fie! Doi romani intregi! Ma duc glont la receptie si sun, cu entuziasmul in gat.
Raspunde un el, de un calm dezarmant. Ii zic eu ce si cum, si gata, ne intalnim in hol.
Pot sa va spun ca oamenii astia doi, Dana si Cosmin au fost ingerii mei pazitori. Eu eram deja cu morcovul infipt adanc, cu frunze cu tot, ma lamentam non stop. Ei, maratonisti cu experienta, nu stiu, sincer cum m-au rabdat. Dar nu numai ca m-au rabdat, m-au sustinut, m-au invatat, au fost acolo cu suportul. Multumesc din suflet!
Incet incet s-a adunat tot grupul. Bai, cei mai misto oameni sunt alergatorii, frate. Am zis!
Te-ai astepta ca intr-un grup care alearga in aceeasi cursa sa simti ceva competitie. Ei bine, nu! Super relaxati, toti deschisi la cap, sa te ajute, sa te sustina. Misto, ce sa mai. In grupul nostru au fost 42 de oameni din vreo 12 tari.
Si-am plecat in oras. Eu m-am lipit ca timbrul de scrisoare de cei doi romani, lamentandu-ma ca o chivuta ca aolo, ce ma fac eu, o sa mor. Acum, uitandu-ma in urma, ii admir pe oamenii aia cu cat calm m-au suportat.
In ziua aia am mers sa vedem, surpriza! Piata Tien-an-men, Templul Cerului, Palatul Interzis si o fabrica de matase.

Panourile din piata. Nu, nu proiecteaza rasaritul. Va vine sa credeti sau nu, rasaritul se vede foarte bine mersi in Beijing.

Puhoi de oameni.

Palatul Interzis

Cum ziceam, nu prea isi ingrijesc obiectivele turistice.


Turismul e foarte popular in China. Au tot felul de grupuri pentru pensionari si ii cara de colo-colo.

Un tron prafuit in Palatul interzis


Pereti scorojiti, vopsea crapata...deh, sunt vechi, domne!



Botosei de matase la fabrica de matase.

Batranei jucand Go pe terasa.

Un batranel cantand la un instrument traditional. Suna foarte fain.

Si din nou templul cerului.
Un alt obicei la chinezi este manifestarea spontana in spatii publice. Se aduna pe strazi si canta, danseaza, cine vrea sa se alature e binevenit. Asta e o chestie faina, parerea mea. Desi cam zgomotoasa.
Seara am mers impreuna la cina, la o masa de-aia cu un cerc rotativ in mijloc, ne-a trantit o tanti niste castroane acolo pe care ne-am cam batut, in mod organizat si politicos, dar tot bataie a fost. La sfarsit eram toti cam hamesiti, dar n-a zis nimeni nimic, ca deh!

Ziua 5 - Inspection Day (15 Mai): Facing the enemy

Ca sa fiu sincera, habar nu intelesesem pana in acest punct ce e Inspection Day asta, dar am tacut malc, sa nu ma fac de pomelnic. Credeam ca orice maraton are o zi de-asta. Cica nu.

Inspection Day e de fapt o zi in care te duc la portiunea de zid pe care urma sa alergi si sa iti dai seama daca o sa mori sau nu atarnat de trepte. Ca bonus, aveai dreptul sa te sucesti catre semimaraton daca esti speriat spre chickenshit sau catre maraton daca ti se parea ca esti inca biped mandru superman dupa ce mergeai pe zid.
Si ne-au explicat ei ca traseul incepe in piata aia unde ne-am adunat, cu o portiune de 5 km in panta pe asfalt, apoi 3,5 km de zid, constand din mai mult coborat, si apoi asa numita "Goat Trail", o portiune abrupta, alunecoasa, cam fara trepte, apoi alergat prin sate vreo 28 de km, panta, teren accidentat, asfalt si pamant, apoi inapoi pe portiunea de zid dar invers, adica incepand cu portiunea aia super-nasoala si superabrupta, apoi cei 5 km dar la vale. Ca fapt divers, daca nu ajungi in 6 ore la intrarea a doua pe zid, nu mai ai voie sa intri, deci nu termini.
In capul meu deja totul era pierdut.
Si mergem pe zid sa vedem.
Bai prieteni, crunt! Da' crunt! Niste trepte inalte si abrupte, portiuni inguste facute din niste pietre lipite aleator intre ele, eu am zis ca daca nu cad macar de 3 ori sunt maestra. Bah, crunt.
In fine, am facut noi niste poze, am incercat sa evaluam piata, ne-a dat unora cu plus, unora cu minus, care cum a simtit. Unii s-au sucit la semimaraton, eu am zis, or totul, ori nimic, ca n-am venit aici sa umblu cu jumatati de masura. Si o sa incerc sa termin, nu de alta, dar un tricou de 1000 de euro e cam scump chiar si pentru mine.
Frumos, pitoresc, credeam ca nu o sa mai pot vedea trepte toata viata.

Nu stiu ce e cu nenea burtosul dar nu l-am mai vazut dupa aia.

Si cat ascultam noi discursul cu explicatiile, chinezii urcau o pancarta, pe care eu recunosc un "15" si un "China", de unde deduc ca era ceva cu a 15-a editie a maratonului marelui zid chinezesc. Eh, cat urcau aia acolo pancarta, i se inmoaie picioarele unui cablu de-ala, ba si urca astia pancarta sui fix in garguii aia. Ba si trag nehalitii si sparg zidul! Uite asa!

Statuia imparatului care a facut portiunea asta de zid. Ma rog, care a comandat-o.

Sunt doar niste trepte. Doar niste trepte. Doar niste trepte.

O portiune (decenta) din Goat trail.






Da, sunt cool! habar nu aveam.
 Seara, dupa inspectie ne-au dus din nou la o cina de-aia cu lazy Susan (asa se cheama masa aia rotativa, cica) si iar am plecat flamanzi din restaurant.
Dupa cina eu am avut un bilet la un spectacol de-asta cu farfurii pe post de stindard fluturator si bicicliste contorsioniste. Misto, dar nu am prea facut poze ca l-am filmat.

Ziua 6 (16 Mai) - Beijing: De morti, numai de bine

Ziua asta trebuia sa fie una mai scurta, deoarece a doua zi - ziua cea mare - trebuia sa ne trezim la 3. Ati citit bine, la 3. S-au gandit ei ca daca tot ne pun sa alergam pe o galagie de bani, hai sa ne si trezeasca la 3 pentru asta.

Dupa tura pe zid mai toata lumea avea febra musculara. Eu nu aveam nimic la picioare, dar mi-am descoperit un nou gluteal.

Am fost sa vizitam niste morminte din care nu am inteles nimic, niste gradini cu niste animale de piatra dar mormintele nu erau de fapt acolo, si o fabrica de vase traditionale chinezesti. Acolo un mit a fost spart in mii de ciobulete: stiti vasele alea traditionale de le sparg aia in filme? Ei bine, sunt de cupru. Nu se sparg! Mie mi s-a daramat o lume cand am aflat. A fost la fel de socant ca aia cu Monalisa lui Da Vinci de o fac aia sul cand o fura, dar ea e pictata pe lemn.
Hollywood, go home, you're drunk!



 La mormintele Ming am facut niste poze, dar nu as putea sa va zic ce am pozat. Niste poze cu diverse superstitii. Apropo.

Exista in china o superstitie pentru absolut orice prostie. Ceea ce este si mai infiorator este ca medicii sunt cei care le propaga. De exemplu: daca mananci inghetata la ciclu nu mai faci copii. Daca te uzi la par racesti ( asta e si la noi, dar la ei e ceva religios deja). Daca mangai taurul pe fund o sa ai bani. Etc. Banii sunt o obsesie majora, ca si partenerul de viata. Dar banii sunt ceva dominant. Obsesie.
Peste tot, in orice fantana, iaz, loc religios, ei arunca monede. Sa primeasca bani.







Alt lucru care te frapeaza: aproape toti barbatii (cel putin asa mi s-a parut mie) fumeaza. Oriunde, cand au chef. Mai jos o poza cu un chinez fumand in supermarket. Nu i-am vazut fumand in autobuz sau metrou, dar in rest, nu au absolut nicio inhibitie.



Si bonus:



Ziua 7 (17 Mai) - Huangyaguan, Tianjin: Ai intrat in hora, trebuie sa joci!

Asa cum va ziceam, trezirea s-a dat la 3. M-am urcat in echipament, mi-am pus centura cu geluri, mi-am indesat servetele, pastilute, creme, steaguri si batoane in pantaloni si am plecat. Drumul pana la zid - vreo 3 ore - am tras la soamne. Sincer, deja de cu o zi in urma ma linistisem. Ce-o fi o fi! Ca doar nu am nimic de pierdut.
Cand am ajuns eram intr-o stare zen foarte misto, dar in curand mi s-a cam dus zenuiala ca m-a luat un tremurat de-ala de imi faceam dintii nisip. Ba, un frig sa te c*$i pe tine! Cat stateam eu la coada la buda, numai ce ma ia sub aripa ei protectoare o negresa de la noi din grup. M-a incalzit, ce sa mai.
De aici nu prea mai am amintiri clare. Ne-am pus la start, am plecat. Ca o paranteza, la startul valului 4 fanfara canta Gingle Bells. Au o obsesie cu cantecele de Craciun, sunt puse in cafenele, restaurante, etc. Ca si cu "Going Home" a lui Kenny G. Il pun cand vor sa zica "inchidem, valea!".
Spre surprinderea mea am reusit sa alerg mare parte din dealul ala de la inceput, desi al dracului de abrupt. Mai cu un pic de mers pe ici pe colo, mai cu alergare, l-am dovedit. Portiunea de zid a fost la prima ascensiune relativ usoara, dintr-un motiv foarte simplu: era o mare aglomeratie (prima tura erau si maratonistii, si semimaratonistii si cei care alergau The Fun-Run, 8,5 km). Era asa de aglomerat incat se faceau dopuri de oameni la portiunile dificile si inguste si efectiv trebuia sa astepti sa mergi cu viteza melcului reumatic pe portiunea respectiva. Una peste alta mi-au trebuit aproape doua ore pentru primii 8 km. Deci mai ramaneau 4 ore ca sa ajung a doua oara la zid. Fezabil, desi stiam ca e teren destul de nasol.


Am pornit cu spiritul pe culmi inalte la alergat portiunea din sate. Ei bine, socoteala de acasa nu s-a potrivit cu aia din targ: traficul nu era oprit, si efectiv alergam printre masini, carute, nunti (am prins doua), toate acestea combinate cu alergare in panta aproape tot traseul. Ca s-au gandit ei ca e mai bine asa. Sincer, mult timp nu am inteles cum naiba de urcam tot timpul, dar trebuie sa ajungem cumva la nivelul de la care am plecat, nu? Misterul s-a elucidat la intoarcere cand am dat de o portiune foarte scurta dar foarte abrupta in vale: acolo s-a echivalat nivelul.
Alergatul prin sate a fost ceva fantastic. Copii care dadeau high-five peste tot, ne dadeau flori, apa, strigau dupa noi : "haide-haide!" babute care alergau cu noi tinandu-ne de mana, alergat prin livezi, drumuri desfundate, ulite inguste, foarte misto.


Nu am avut muzica deloc (desi am avut telefonul la mine), nu am simtit nevoia sa ii dau drumul. Am, reusit sa alerg primii 12-13 km din traseul prin sate la un ritm de 6'30"-6'50" fara macar sa imi dau seama. Eh, dar cei 3 km de la jumatatea buclei mi-au stricat socoteala: panta, vreo 45°, la vreo 35°C, a trebuit sa accept ca nu pot sa alerg, asa ca am mers aproape toata bucla aia. Ca tot restul lumii de altfel, aveam sa aflu. Ma tot gandeam ca dupa atata urcus, trebuie sa vina si vale. Ei bine, nu! Cand s-a terminat panta aia crunta...surpriza! Inca o panta. Nu asa abrupta, dar tot panta. Am alergat eu, dar mai in sila, asa, trebuie sa recunosc.
Si-am ajuns la a doua urcare pe zid la vreo 5 ore si ceva.
Aici am primit o banda albastra, cel mai frumos lucru pe care l-am primit vreodata. Asta insemna ca am voie sa urc din nou pe zid (de parca urcatul unor trepte abrupte si aluncoase dupa ce ai alergat 5 ore in panta era vreun lucru fain, dar deh!, in momentul ala era cel mai minunat lucru din lume).
Si-am inceput urcusul a doua oara.

 

Nimic, dar nimic din ce-am facut in viata nu m-ar fi putut pregati pentru momentul ala. O combinatie de tras la galere cu aratul fara cal in mijlocul verii in Baragan si cu ascensiunea Everestului descrie orecumva sentimentul pe care l-am avut cand am inceput sa urc. Am reusit insa sa ma reculeg si am decis s-o iau lent si constant. Pe portiunile unde erau balustrade m-am tras efectiv cu mainile. Si dupa vreo ora si un sfert eram in varful pantei, 5 km de vale intre mine si finish. Dar intai toaleta. Am mers la buda de pe zid, spre surprinderea mea singura data in tot maratonul. Si-am pornit la atac pe ultima portiune. Am reusit chiar sa alerg aproape toata distanta. Ultima portiune, de vreo 1500 de m am mers agale. Erau masini, pietre, oameni. Asta e, mi-am zis. Ca de castigat, oricum nu il castig (sic!).
Si-am ajuns la finish, alergand (da, alergand!). Am avut chiar puterea sa fac niste onduleuri si sa flutur steagul Romaniei, in timp ce ala ma anunta ca fiind din Germania, desi eu m-am inscris pentru Romania (eu ce sa le fac daca-s prosti?).
Credeam ca o sa plang cand imi pune ala medalia de gat, dar n-am plans. In schimb l-am luat in brate de parca era mama. Si credeam ca o sa mor de dureri si de suferinta. N-am avut nici pe naiba. Da' nimic! Nici macar foame nu imi era. Dar am bagat sandwichul de la ei si niste ce-am mai gasit pe acolo.
Cea mai misto chestie? Cosmin ma astepta cu o bere rece. In momentul ala a fost omul meu preferat din toata lumea, si il iubeam ca pe fratele meu de sange.






Ro-ma-ni-aaaa!

Cu suedezii, tatal fiind la primul maraton. Respect!

Pentru asta sa induri atata chin...

 Si-am mers inapoi la hotel. Abia asteptam sa dau stratul de sare jos de pe mine. Cand m-am dat jos din maieu am constatat ca aveam un Matisse pe spate. Arta cere sacrificii, n'est pas?
Da, m-am bronzat cu ceas, telefon, bandana, pantaloni 3 sferturi, maieu si in diverse grade in functie de cata crema de protectie mai era in diverse zone.
Dar macar m-am linistit, a trecut. Si m-am bagat la somnic.






3 comentarii:

  1. wow, BRAVO!!!!

    Am mers anul trecut vreo 5 zile pe zid si am nimerit sa 'bantui' portiunea unde se tine maratonul la scurt timp (a doua zi dupa maraton mai precis), si mi-am tot facut cruci cum poate cineva sa alerge pe portiunea aia teribila. Asa ca felicitari cu duiumul! Delia :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Ai avut noroc sa fii in mai acolo, in luna cea mai traibila. De aceea n-a trebuit sa vezi apusul pe ecran.

    Mi-a placut sa te citesc. Am retrait o parte din experientele pe care le-am avut si eu. Tu ai fost norocoasa sa ai o prietena acolo. Eu am fost pe cont propriu si n-a fost zi din cele patru sa nu-mi iau o salba de tzepe.

    Interesant cum ai vazut transportul in comun. Am inceput sa-l folosesc dupa vreo cateva luni de stat in China si nu am mai fost asa de socata, probabil pentru ca ma obisnuisem deja cu reactiile chinezilor. Bine, am si avut norocul sa ajung intr-un orasel de doar vreo 8 milioane de locuitori, care la vremea aia abia incepuse sa construiasca prima linie de metrou. Si se pare ca Hangzhou e un loc mai civilizat. Autobuzele circula in carduri, lumea urca prin usa de langa sofer si coboara prin celelalte. Plus ca sunt vreo cateva sute de mii de biciclete ale primariei, pe care poti sa le folosesti gratis in prima ora.

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu cred ca e asa de rau cu transportul in comun. eu cand am fost in Shanghai n-am avut probleme. Singura problema era ca viteza netului era slaba. Si am indurat un an asta. Insa mi-a placut mult.

    RăspundețiȘtergere